Oricat de dura mi-ar fi singuratatea si oricat as colinda lumea de unul singur mimandu-mi propria-mi viata,trezind in ei,oamenii sclipiri ale propriei lor constiinte nu trebuia s-o fac…Daca m-as fi oprit la timp.Ce bizar ca tocmai eu imi puneam intrebari si tocmai eu nu ma puteam intoarce acolo unde am inceput ,sa opresc nebunia…Cum as face-o acum? Cum sa opresc totul? Cum,cand lumea ei se prabuseste sub privirea mea malefica.Corpul ei inca vrea,se agata de orice radacina insa mintea si sufletul ei sunt pe punctual de a cadea in abisul altei dimensiuni.Chiar acum,rupand putin cate putin firul vietii,se afla la granite dintre extaz si nebunie neputand pasi nici inainte nici inapoi. Cum sa paseasca inapoi sa cada ca un inger pierdut cu aripile frante?Cum sa-I tai tocmai eu firul ce o leaga de propriul blestem? Tocmai acum cand mintea ei e doar o masca sub care isi ascunde privirea,o masca ce ascunde moartea.Si cum sa paseasca inainte sa cada in mirajul acelui abis,innebunit sa-I striveasca ultimul dram de puritate.Cat egoism,cata rautate sa cred ca am vreun drept s-o iau de acolo si mai ales cata naivitate sa fi crezut ca niciunul din noi nu va plati pentru asta.Daca as fi inteles atunci ,daca as fi lasat-o sa mearga pe drumul ales de ea,drumul destinat ei poate as fi putut s-o privesc si acum cum zambeste si priveste cu proprii ei ochi …Si ce ironie ca n-a fost mana destinului..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu