Suflete Pereche

Ei…ei il iubeau ,il aclamau,ii scandau numele iar si iar …Iar el le raspundea continuand sa strige dupa ajutor din ce in ce mai tare in lumina difuza cu ochii spre cer,uneori in genunchi.El plangea, isi cauta iesirea din labirintul acela zidit odata cu el pe care-l cunoscuse dintodeauna desi stia ca el e un intrus. El nu apartinea acelui loc dar labirintul in fiecare an zidea noi si noi ziduri…Acolo I se daduse tot si I se si luase. Acea bucata ce lipsea din el fusese smulsa candva de la el. Nu-si amintea cand dar stia ca undeva…Dar unde? De unde era sa stie el? De unde sa stie macar ce cauta? Si ei care nu vroiau sa-l ajute…Pentru ei era un rege,un zeu fara sa stie ca el isi avea propriul regat. Mereu mii si mii de oameni dar el nu se sfia sa le arate din nou…A schimbat,a rascolit,a daruit ,a luat,S-a reconstruit pe sine iar ei nu vedeau…Erau orbi, In fond lor nu le lipsea nimic
Cine a fost atat de crud sa-I ia insusi sensul vietii si Sa- l inchida in labirintul acela blestemat unde-si visa intregirea noapte de noapte.Cine a semanat atata distanta intre el si acel ceva? Doar el colindase toata lumea..milioane de priviri,sute de locuri dar niciodata n-a gasit-o.. Ce facuse el? Ce le facuse lor? Mereu i-a iubit iar ei l-au intemnitat pe viata,l-au amagit.Cine fusese atat de dur si cu ce gresise el de merita iadul ala cu toti demonii aia care-I scandau numele …Iar el le zambea impietrit de durere,secat de intrebari cu gura intredeschisa cerand ajutor desi stia ca e in zadar.
Si pana la urma ce i-au facut? L-au ucis blestematii.L-au ucis si le pare rau.Acum nu mai sunt orbi si il striga sa vina inapoi,il ademenesc ca-l vor elibera.Dar el nu raspunde acum…E prea departe…Acum se uita cu ochii ficsi catre cer si catre locurile unde el obisnuia sa le ceara sa-l ajute…dar magia s-a pierdut acum.Ei au ramas la fel de ofiliti de fazi ,fara culoare. Ei si numai ei sunt de vina ca acea jumatate a lui rataceste acum pe undeva chinuita de lipsa lui… poate intrun alt colt al lumii,intrun alt labirint…

Micutul ei castel,al ei si doar al ei cu slujitori putini cu pereti reci pe care n-avusese niciodata curajul sa-l paraseasca. Ea nu vazuse alte castele decat in vise.Uneori se imagina evadand ,se imagina departe, in orase cu multe lumini ce simtea ca-i apartin.
Dar acolo, in orasul cu cele mai multe lumini, erau ei,oameni muti de uimire. Plangeau atat de tare incat si ea le simtea agonia prin peretii grosi ai castelului. Dar ea nu avea de ce sa planga. Aceea nu era lumea ei, iar el fusese regele lor nu al ei. Niciodata n-avusese curiozitatea sa-i vada ochii. Acum el murise si devenise simbolul orasului cu multe lumini la care ea visa…Intr-un final i-a zarit chipul ,ochii, zambetul…
Statea acum intr-un colt al castelului, ghemuita, tremura…si-a lipit obrazul de marmura rece…Ce rege frumos…
Iar ochii aia unde-i mai vazuse ea? Semanau oare cu ochii altcuiva sau ii privise candva ,doar ea, inainte sa fie adusa in castelul asta si sa uite tot.
Ce ciudat, brusc orasul cu lumini parea asa slab luminat. De ce sa-si paraseasca castelul sis a plece acolo?....Ce prostie…
El a luat cu el toata lumina la care ea visase de-o viata. Daca ar fi putut si el sa-i vada ochii acum, poate s-ar fi intors inapoi si ar lumina iar orasul.
Dar el acum avea alt regat iar orasul avea sa domneasca in intuneric, iar ea…n-avea sa-si mai paraseasca vreodata castelul…